Rău în suflet

Post Reply
User avatar
AllSymphony
Chūnin
Chūnin
Posts: 202
Joined: Thu Feb 16, 2017 6:16 pm
Nume: Loulou von Shirach
Varsta: 20
Sex: Masculin
Rasa: Demon

Rău în suflet

Post by AllSymphony » Fri Feb 17, 2017 3:19 pm

Rău în suflet
Spoiler: Arată
Image
Prezentare: Începutul privește schimbarea inexplicabilă a lui Malerot, care culminează cu intenția de a ucide. Întâmplările devin funeste după ce soția sa, Estera, găsește un mausoleu uitat într-un cimitir... care aparținuse unui aristocrat trădat din epoca victoriană. Femeia este nevoită să înainteze prin mocirla societății, înstrăinată de lume și sine, singurul ajutor fiind anumite momente esențiale și inexplicabile. Este urmărit destinul femeii confruntată cu tragedia existențială, care se consumă între două lumi: realitatea crudă și fantasma care se strecoară prin aceasta, singura care se răsplătește, fiind virtutea.
Taguri: literatura fantastica; drama; tragedie; romance; istoric.

Capitolul I - Vestire


În văzduh s-auzi croncănitul scurt al corbului. Zbură prompt ca la ivirea viiturii, din desișul adormit, rotindu-și ochii mari și negrii ca tăciunele, adânci în nemărginire de abis. Păreau că domină din înălțimi șesul brăzdat de izvoarele curgânde, privind ațâțat de ceva anume în jos, ca un punct de fulger ce urmează să pornească spre a nimici...
Făptura survola zarea, lăsând în urma-i ecoul de croncănit nervos ce răsuna strident precum un huiet profetic. Se ridică, trasând dâre de cerneală ce săgetau înaltul cerului pe care erau stropite nuanțe de cenușiu dezolant. Iar într-un colț din depărtări, vărsate picuri de lavă de soare în declin pentru apariția crepusculului, o catedrală de nori transparenți risipiți de negureala apusului, se prăbușea în legănare...
Printre penele negurii și sticloase proptite pe cerul posac și trist, s-anunța vestirea dezlănțuirii viforului. Căci micile amănunte întrezărite prin coclaurile atmosferice, țeseau încetunel însuflețirea de procelă, ce avea să vină pe nesimțite și să se reverse brusc. Eterul reflecta în oglinda murdară colinele din depărtări, copleșite de foioase. Într-o încleștare de netăgăduit, îmbrățișau pământul ca un giulgi în forțarea de a înlesni nevăzutul, întovărășite de vântul ce abia își deschidea aripile, bătând din ele în vâjâiala ce se crea. Se puse năprasnic să dirijeze coroanele arborilor, suflând treptat frunzele ce foșneau delirant, clintind întreg văzduhul în dinamica mișcării aritmice. Apoi îi năzări să pună pe portative un cânt străvechi de invocare a sălbăticiunii vegetației în toată splendoarea cosmică dezmierdată. Încet, dealurile erau umbrite de desimea urieșilor culmilor, zvâcnind crengile cu foi învelite în verde crud, într-o forfotă de horă.
Mecanica agitației copaciilor seducea irisul prin clătinările hipnotizante. Regizate de silful cuprins spontan de delirium întreg crângul scăpă a susura în freamăt de stup, din ce în ce clocotind zgomotos că se înfiorau împrejurimile ca la venirea ielelor... Iar corbul se prăvăli, cârâind cu fior, înainte de a se pierde în zarea beznei ce-l înșfăcă precum o gură de călimară...
Dansul pădurii continuă până la intrarea în oraș, la începutul căruia era spânzurată o tăblie murdară al cărei scris ilizibil reprezenta, pasămite, denumirea acestuia. Doar câteva case dărăpănate și mărunte scăpărau răsfirate la marginea orașului. Ele anunțau că, înaintând, se găsește urmă umană, necesară mai ales pentru peregrini sau cei care caută cu disperare un loc de răgaz pentru a-și trage sufletul ori să se ascundă de urgii mai amenințătoare decât intemperiile... Dar această zonă, în ciuda apariției respingătoare, chiar atât de primitoare se înfățișa ?
Orice supoziții s-ar fi trecut în revistă cu privire la apăramântul orașului, cert este că, odată ce pătrundeai în oraș, furiile viforului se cumințeau, auzindu-se șuierături distanțate și arar rafale ce se încolăceau printre străzile pietruite. Acest fapt se datora și înclinării solului în formă de costișă în direcția inversă vântului, puterea și repeziciunea înaintării asprimii atmosferice scăzând treptat.
Dacă la extremitățile urbei arhitectura menținea nuanțe degradante și haotice în așezare, centrul era construit minuțios, locuințele înalte și boierești amintind de cele victoriene și fiind aliniate disciplinat pe lângă bordurile străzilor, ce împrejmuiau labirintic capetele geografice ale orășelului...
Aceste amănunte abia se iveau în ceața pâcloasă ce asedia cărările, iar în scurtă vreme țipenie de om nu mai deranjă liniștea înmormântală ce se repezi.
Căci ce începe ca un silf se termină furtună, picuri de ploaie căzură sfidători peste acoperișurile cu țigle din argilă sau ardezie cenușie, încurajați de bubuiturile din zări ce plesneau precum biciurile călăreților; mai groaznic: ca obuzele sfâșietoare, cerul arătând că este gata să răbufnească într-o explozie spațială de stele...
Eterul se cutremură. Sub zgomotele frapante de avion cu propulsie, întărâtate de fulgerele lansate ca proiectile colorate chimic, zguduiau întreaga placă a culmilor. Străzile se frângeau într-un vaiet jalnic la presiunea vertiginoasă a căderii precipitațiilor, jos putând fi observată spumă ca un fum gros și îmbibat de umiditate excesiva.
În depărtări se văzu pentru o clipită un șirag subțire și roz cum străpunge în zig-zag întunericul, apoi, ca o detunătură de ghiulea, se zări o flacără roșie ce cuprinse cerul de parcă ar fi fost dat foc unei încărcături de butoaie de pulbere neagră pentru a izgoni negura.
Un trosnet scurt se desluși printre vacarm și cețuri. Fulgerul se prăvălise peste un arbore gigantic din mijlocul orașului, pârâind tânguitor, că mai apoi să se prăbușească cu țipat adânc de căzătură pe caldarâm. Aburii șerpuiau în aer ca focul domolit de ploaie cernută-n sită. Un miros puternic de ars provenea din trunchiul despicat, un miros amestecat cu ploaia spumegândă și fumul înnecăcios...
Căderea dădu prilej să se vadă în capătul străzii un stejărel proptit de o casă cu colțurile ieșite preganant în afară. Părea o efigie în relief, iluzie accentuată și de bură. Ca un semn, voia să spună că divinitatea se ivea. Se ivea pentru a arunca mânioase năpaste, anunțând că acest oraș nu trebuie să devină semeț de ocrotirea pe care i-o oferă povârnișul. Căci, ca și cursul vieții, nenumărate primejdii te pot întâmpina, născute din cele mai insignifiante evenimente, venite pe nesimțite și ieșite deodată în cale, lovind cu atâta ură și răceală, ca nu neapărat durerea provocată, ci inexplicabilul este cel care îți sfâșie sufletul...
În dreptul prezumtivei apariții, în puhoiul dezlănțuit al apelor cerești, un câine încerca să se ascundă, schelălăind cu capul plecat și abătut. În noapte, începu să urle de nicăieri, pierind în niciunde pe o stradă lăturalnică.
Orologiul ostenește. Împrejurimea dansează singură. Geamurile sunt plesnite cu ură de pietricele, crenguțe, în vârfurile pomilor topindu-se albeață căzătoare. Pe lângă trotuar se aud spărturi de sticlă, butoaie scăldate în ape sunt mutate, aruncate și terfelite în nămol.
Subit, zgomotul tace. Doar melodia naturii continuă să se audă ca o placă stricată de pick-up învârtită în infinit. Imaginea de alb-negru a orașului se clatină într-o clipită. Ca la venirea unei fantome în bruscă apariție, tremură fotografia realității. Un răgaz... și totul se scurge cu nepăsare în adagio.
Doar o uitătură să fi aruncat de pe străzi și de îndată s-ar fi zărit cele câteva ochiuri de lumină pâlpâinde, spânzurate la ferestre. Dacă se privește insistent, se remarcă scânteierea întreruptă a ferestrelor ca o lampă cu gaz pe terminate.
Tote casele par la fel. Singura diferențiere este dată de prezența sau, din contră, inexistența luminii, intensitatea acesteia și absența discontinuității.
La puțină distanță de arborele săgetat de fulger, lumina lui Malerot pâlpâia șovăielnică. Acesta scruta de la etaj furtuna, ațâțat de obsesia sa pentru vederi zvâcninde, în plină mișcare, pătrunzătoare prin însăși ciudățenia ce conferă acel efect de înfiorare și bucurie că poate trezi acest setiment. Dar chipul cufundat în clarobscur nu trăda nicio descuiere a criptei sufletului. Un rictus observabil în negură, dădea ghes să-și destăinuie neastâmpărarea, să stârnească emoțiile rare, traduse în efluviune gestuală.
Însă sforțarea de a nu lăsa nimic să se vadă înnobila înstinctul. Strânse tare din pumni, apoi, observând că efectul scontat întârzie să i se supună, își incleștă unghiile în carnea mainiilor. Ușor, ușor, țâșnea sângele precum firicelele de apă prin sondarea deșertului. Însuma obișnuința ce înfățișa reminescența dobândită cât timp petrecuse la colegiu, unde fusese nevoit să-și asuprească tremuratul trupului și al vocii câtă vreme era ascultat. Gândea că durerea alungă frică. Ceea ce-i macină adolescența fusese doar dorința de a se șlefui pentru a avea încredere în el chiar și în cele mai cumplite scăpări de instinct. Nefiindu-ți frică de faptul de a te trăda, te poți cuceri.
Deodată zâmbi, făcându-i-se milă de fanteziile bietului copil, căci cel de atunci nu era el, ci un străin.
-Hă... amărâ... Scapără din buzele subțiri, întredeschise și arămii. Cât ai clipi se întoarse cu spatele la fereastră, fiindu-i parcă rușine că un porumbel al graiului nepotrivit l-a păcălit, dar mai ales pentru a se îndrepta spre pivniță pentru a face ceva în privința curentului slab. El punea rămășag că un fir nu face bine atingere, din această pricină și tremuratul luminii. Prea bine că putea ca o siguranță să contribuie la stricăciune. Dar îi va da el e capăt... încet și sigur... și dintr-odată.
Din coridorul de-al lungul căruia se găsea un parfum de zambile narcotizant, coborâ în salon, scările de lemn trosnind de fiecare dată când erau certate de pașii lui Malerot. El coborâ aparent nonșalant în mișcări, dar gânditor, încruntat, sprâncenele negre și dese, întâlnindu-se cu pleoapele, ca și când ar fi orbit de lumină sau cuprins de o mirare adâncă.
Se îndreptă calm spre sufragerie, potrivindu-și atent manșetele și mânecile boțite, aruncând cu privirea uluit parcă de locul în care se afla. Ajungând la baza scărilor, un moment își aținti privirea în nevăzut, ca și cum ar fi uitat un amănunt imperios, care nu suferă amânare. În minte îi plouau gânduri incerte, cețoase, iar o durere în văz îl cuprinse subit. Zările i se întunecară și catapeteasma vieții aproape că plesni.
-Slăbiciune ? Inacceptabil... Scrâșni din dinți, aplecându-se ușor, stând încovoiat ca și când ar dori să ridice un elixir care să-i domine ațipirea imunității... Strângea ușor de partea stângă a feței, ochii lucind sfâșiați de o spăimântare inexplicabilă. Îi vâjâiau în minți tot felul de sunete bizare.
Izbi cu putere pumnul de perete, ridicându-se, stând țintă ca un soldat care se încurajează singur, înainte de o cuvântare în preajma celorlalți, deși conștie mai bine decât toți că este doar o clipită stearpă și suspendată care amână pieirea... Își încruntă privirile... și parcă i se potoli nevroza. Apoi, ca o trecere rapidă dintr-un cadru într-altul, căscă ochii ca la ivirea unei terori; pesemne că l-au săgetat pamentele ce-l chinuiau în subconștient...
Își pipăi degetele și simți că i se scurge căldură din trup. O plasă de frig îi cuprindea prin vicleșug instinctele... O plasă de plumb se așternea nonșalantă pe turbinele voinței, înțepenindu-l, dislocând roți învârtitoare ale fricii... Este periculos să nu simți frică...
Last edited by AllSymphony on Sat Mar 04, 2017 5:51 pm, edited 2 times in total.
Image

User avatar
AllSymphony
Chūnin
Chūnin
Posts: 202
Joined: Thu Feb 16, 2017 6:16 pm
Nume: Loulou von Shirach
Varsta: 20
Sex: Masculin
Rasa: Demon

Re: Rău în suflet

Post by AllSymphony » Sun Feb 19, 2017 8:38 am

Capitolul II - Zvâcnind
Tăcerea grea se desțeleni, iar licăriri de revigorare îi înfloreau în suflet. Malerot surâse amar, dar hotărâ să-și desprindă atenția asupra acestor trecătoare clipe de sărbezire. Gândea că anii înmulțiți pe umerii săi își cereau dreptul, iar el nu mai avea de făcut decât să parlamenteze până la un consens. Oare era cu putință să stabilească un anumit interval în care aste scăderi de puteri să se manifeste doar nocturn ? Închipuia totul ca o convenție, bazată pe antinomie. Noaptea, dormind, nicicând nu va putea simți transformările trupești ce-l macină din cine știe ce motive, iar ziua va reuși să se manifeste cotidian, fără a speria apropiații și mai ales, fără a fi nevoit să fie tratat ca și când ar fi vreun bolnav neputincios. Ura să i se poarte de grijă. Ura să îi înmormânteze capacitățile cineva, fie el și mai superior. Conchise că o rațională intenție cu privire la problemă rămâne tot consultarea unui doctor... deși el simțea că e cu mult peste putințele umane... că ține doar de sine, fiind inveterat adânc, în cotloanele sufletești. Ceea ce înseamnă că doar singur deține capacitatea de a se abate de la pieire. Să-și controleze sorții.
-Domnule Malerot, nu poți face nimic în privința acestor enervante întreruperi de lumină... drept să spun... chiar mă agasează.
Malerot își înturnă calm și încet capul la auzul rugăciunii surde. Femeia care îi vorbea era soția acestuia, doamna Estera Pantazi. Dacă un străin ar fi fost prezent în momentul în care aceasta i s-a adresat lui Malerot, ar fi catalogat diferit relația dintre cei doi. Însă, apropiații și cei din oraș le învățaseră năravul de a folosi astfel de apelative. Nu însuma nicidecum o distanțare sobră între dânșii, prin uzitarea unor politețuri menite să întrețină răceala sau să se atenționeze reciproc că dragostea dintre ei a murit, dar mai ales prietenia, fiind legați printr-un pact, acela că au nevoie unul de cealălalt. Desigur că nu. Era o deprindere strâns legată de educația și concepția lor asupra căsniciei, dar și asupra omului, în general.
Multora le aminteau de boierii otomani. Altora de aristocrați care se strigau punând înainte și rangul. Ei erau domni unul pentru altul. Domneau mutual. Se prezuma că există o conexiune în înțelegere, fiecare respectând porțiunea de solitudine a celuilalt.
-Într-acolo mă îndreptam. Pe mine nu mă deranjează așa de mult, însă trebuie remediată. Zise el scurt, cu un surâs silit și abia vizibil. Apoi își aprinse o țigară luată din portțigaretul din vestonul gălbui asemenea cerii.
Conversația cu oricine îl îndreptățea să nu fie în apele sale. Ar fi dorit o prelungire a clipelor de răgaz.
Doamna Estera socotea că va putea în scurtă vreme să-și citească liniștită romanul și să contemple furtuna de pe sofaua întinsă lângă fereastra plină de flori căzătoare, văzute ca prin visare datorită perdelelor sidefii și învolburate, argintate de ornamente pretențioase, dar cu gust.
Malerot Pantazi pufăi ușor, iar combustia de la vârful țigării se adânci ca arderea unei păduri de lavă. O privi cum nepăsătoare și ca un dans, se îndreptă, așezându-se leagănat, fusta cu imprimeu tartan șifonându-se la atingerea sofalei.

O senzație de indispoziție îl sâcâia în creieri ca o muscă.
-Hm... oare Tavian va fi renunțat să mai vină ?... cu toate că îl înțeleg... cum e afară... și furtuna asta...
Întrerupse aceasta frământarea lui Malerot, cel din urmă ridicând în neștință bărbia, ca fiind luat pe nepregătite.
I se înfățișa ca o schimbare, ca o trecere în alt timp, dar cu aceleași personagii și împrejurimi. Brusc, își dădu seama că e bătrân. Că femeia din fața sa nu a îmbătrânit deloc. Aceeași apariție miraculoasă ca întâiași dată. Părul roșcat precum crepusculul i se încolăcea molatec după gât, parecă încercând să ascundă gâtul fin și dezgolit. O meșă era suspendată pe partea stângă, iar părul cădea vălurele pe spate, drept și delicat ca o scurgere cristalină de izvoare în văi. Buzele se desenau perfecționist, arămii ca o cridă colorată, întredeschise la răstimpuri, când expira minunățiile citite în cărți. Iar ochii, oh, ochii de un albastru de diamant superb suflau aerul acela de zeiță plictisită, calzi și cufundați în acalmie... contrastare armonioasă cu picurii cărămizii căzuți pe obraz. Parcă erau arabescuri turnate cu fineță înspăimântătoare, bătute cu ace îmbibate în roș stins. Ca acele prințese mayașe ornamentate cu felurite imprimeuri florale pe față... cu pistruiare tânguioasă.
Malerot se găsi într-o uimire profund dureroasă. Ea o floare ce învârtește soarele, el o umbră căzătoare. Închise promt ochii și avu o încruntare de dispreț, nu pe sine însuși, ci pe gândurile primejdioase, viclene care îl hazardau într-o situație deloc necesară. "Doar sunt femei. Mai e și meritul meu, m-am jertfit pentru frumusețea-i." Zâmbi liniștit, dându-și seama că a evitat o catastrofă, dar încolăcindu-se în licărirea-i din priviri un fir subțire de incertitudine... Acea dâră de tremurare era cauzată de sacrificiul său nu tocmai acablant pe cât încerca să justifice.
Atenția celor doi fu asimilată de un ciocănit greu și repezit în ușă. Malerot se grăbi să se îndrepte spre vestibul, ca dintr-o sforțare de a uzurpa o încleștare sălbatică ce-l îndărătnicea în neguri, făcând semn cu mâna doamnei Estera, care tocmai așezase cartea pe un scrin de culoarea vulpei, dar care bătea la lumină spre orange.
"E conștiința!" Îi trenă în mințile obosite, afectate și de lumina slabă ce îl făcea să bâjbâie prin flăcările lăuntrice. Dintr-o săritură, deschise total ușa, înfățișându-i-se înainte domnul Tavian, despre care amintise Estera înainte.

Era un bărbat înalt, din care emana o vâltoare de zdrahon. Dar ochii potoliți și zâmbetul deschis dezveleau bunătatea sa nativă. Un fior subit îl săgeta pe Malerot, ațâțat și de frigul ce izbucni a se năpusti pe salon. Șuierăturile vântului topeau în el o emoție supremă de nestăpânire și nehotărâre în inimă. I se părea că un viscol nestăpânit, într-un hohot de râs continuu care îl persiflează, își bate joc de judecățile sale ursuze. Sta țintă, drept ca un chiparos umbrit de căderea nopții, având acea schimă de pierdere a simțului realității. Ca o uitare de sine adâncă, înflorită de un vertiji de simțăminte cu greu traduse de mintea-i descumpănită. Tavian îl privea nedumerit. Nu se aștepta la uimirea înspăimântătoare ce-l brăzdase pe prietenul său, mai ales că această vizită fusese anunțată.
Image

User avatar
Raikiri
Admin
Admin
Posts: 738
Joined: Fri Jan 27, 2017 5:32 pm
Username AK: Chronos
Nume: Garen Gray
Varsta: 14
Sex: Masculin
Rasa: Hunter

Re: Rău în suflet

Post by Raikiri » Fri Feb 24, 2017 8:05 am

Nu am apucat sa citesc decat prima parte (fiind la serviciu). Vai de capul meu cata descriere, nu o data mi s-a imbarligat limba in gura.
Mereu mi s-au parut greu de digerat cartile bogate in descriere. Ma pierd prin ea si uit actiunea, subiectul principal. Iar daca incerc prea mult sa creez, cu ajutorul imaginatiei, lumea pe care o descrii tu acolo cu lux de amanunte, cred ca-mi da 'blue screen' (sunt greu de cap). Mereu am impresia ca daca as sublinia esentialul, facand un rezumat succint, mi-ar iesi cateva fraze (in cazul a ceea ce ai scris tu, doar una, ignorand bineinteles descrierea).
Am o curiozitate, ai inceput sau terminat vreo carte ? Daca da, e publicata? Ai ISBN ?
Regulamentul forumului AK
Profil pe site
MAL
Pentru orice intrebare, nelamurire, contactati-ma pe PM sau pe chat (nume: Raikiri)
Personaj secundar: Yuri Paipo
Spoiler: Arată
Image

User avatar
AllSymphony
Chūnin
Chūnin
Posts: 202
Joined: Thu Feb 16, 2017 6:16 pm
Nume: Loulou von Shirach
Varsta: 20
Sex: Masculin
Rasa: Demon

Re: Rău în suflet

Post by AllSymphony » Fri Feb 24, 2017 5:14 pm

Yo ! Da, mi s-a mai spus de problema, daca as putea sa o numesc asa, descrierii. Argumentand, cred ca tine de personalitatea mea, dorinta da a ma face bine inteles si nu numai. Desi imi zici ca e stufoasa, eu cred ca e chiar putina, nu ma incanta. Vreau o foarte buna punere in scena a ceea ce vreau sa transmit, dar pot realiza si descrieri succinte, insa am considerat ca este esentiala pentru viitorul actiunii (furtuna are o anumita simbolistica, sustinuta prin anumiti termeni care pot fi raportati la faptele personajelor si felul lor de a fi). Tot ce scriu il fac cu un anumit scop, cel putin asa vreau. Cred ca face parte din testamentul meu scriitoricesc, semnatura mea. Si imi place mai mult naratiunea si descrierea decat dialogul, crezand intr-o anume originara conceptie ca la fundament sta intelegerea fara cuvant. In subsidiarul textual, subliniez si ca partea dialogala si-a pierdut dn importanta in existenta, tot ceea ce conteaza fiind inchipuirile umane. Conced spre un anume solipsism.
Nu, nu am incercat si nici nu am publicat ceva, doar la niste concursuri am participat si ce am publicat pe forumuri. Dar m-a framantat aspiratia asta ani intregi, insa am asteptat sa apara maturizarea, sa vina timpul... sunt pretentios cu timpul :))



Capitolul III - Întunecare


Domnul Malerot fantasma ca o carte găurită. O zguduire puternică îl trăsni ca un fulger venit de nicăieri. Se trezi la diminețile conștientizării și surâse înflăcărat, ușor maniacal, ridicând mâinile în aer, arătând o efuziune abstractă prin preaplinul și tranformarea abracadabrantă ce survenise.
-Tavian ! Mă încântă nespus sosirea dumneavoastră ! Acum un sfert de ceas discutam cu doamna Estera și credeam că n-ai să mai vi... Rosti aprins, gesticulând și dându-se într-o parte pentru a-i face trecere prietenului. Văzând că Tavian îl privește cu suspiciune, intonă iarăși, de data aceasta calm și mai stăpânit pe cuvinte, cu un oarecare astâmpăr.
-Vremea... s-a năpustit asupra noastră de niciunde... dar e atât de ademenitoare prin minunăția ei, că... ai văzut și dumneata, m-a atras în mrejele sale... Râse ușor, strângând din pumni mâniat.
- Ah, da - vremea ! Într-adevăr, superbă, pentru cei care o privesc de la căldură ... zise Tavian, făcându-i ștrengărește cu ochiul, hotărând să aibă încredere în spusele lui Malerot, cei doi izbucnind în râs și îmbrățișându-se. Ambii orânduiau din priviri că uitarea momentului anterior este necesară.
Îl conduse în vestibul, pâlpâirea de lumină întrerupându-și ritmul, răsărind arar, de parcă aștepta venirea lui Tavian. Pereții aveau cuadrate, colțurile fiind înveșmântate cu dăltuiri bifurcate grecești. Pentru Tavian era o plăcere să cutreiere aceste saloane, holuri întinse, în semiîntunericul instaurat, datorită diluviului de antic și mister ce-l suscitau, iar admirația sa nu se stingea ori de câte ori ar fi repetat pașii intrării și plecării din domul scăldat în taină, cum îl numea adesea în gând. Odată chiar încercase să își afirme părerea prin prisma astei metafore, dar buzele parcă amuțiseră și o spaimă insidioasă îi stopase avântul, fiind de acord că intenția sa ar putea fi receptată contrar adevăratei vointi, astfel tăcuse posomorât, căci era o dovadă de lașitate și mai ales de neîncredere față de acești tovarăși primitori...

Estera se schimbase într-o rochie diafană dantelată, lungă și albă precum colbul de pe vestita luna. Îl întovărăși pe Tavian, salutându-l afectuos, căci îl știa încă de când se mutaseră în acest oraș și toate nădejduirile, mai mereu când se afla într-o situație incertă, și le punea în sfaturile obiective și înțelepte ale tânărului. În fapt, toți trei nu trecuseră de treizeci de ani, aflându-se în floarea vârstei, în acea perioadă care se împleticește cu ardente sârguințe de a descoperi pietre filosofale. Cel puțin în ceea ce-i privește, pasiunile lor zvâcnind încă, sub pavăza puterii energiei tinerești, licăreau precum un nucleu ce pare veșnic de nestins. Tavian îi înmână gazdei mantoul verde, apoi tustrei se așezară în jurul unei măsuțe cu picioare de brad ce susțineau sticla cubică și transparentă.
- Ce s-a urnit și ploaia asta să ne abată din cale... abia am purces să pregătim toate cele pentru călătorie... oftă vădit afectat domnul Tavian, scuturând ușor din cap, în semn de victorie că intemperiile nu sunt suficient de primejdioase pentru a-i sădi dânsului nici măcar o fărâmă de ezitare.

Malerot se trase ușor în spate, ochii săi exprimând uimire. Încercă să sondeze în temnițele memoriei pentru a fi sigur că nu va gafa, în atenția faptului că nu dorește să fie surprins ca adineaori într-o stare necaracteristică personalității sale tare, de piatră. Chiar de când îl condusese pe domnul Tavian, rămăsese tăcut și îngândurat, dar în stare să întrețină dialog cu prietenul pentru a nu-și descoperi tainele ce-l măcinau. Avea de gând să osândească grijile care-i topeau elanul obișnuit, hotărârea acea încăpățânată specifică oamenilor cinstiți.
-Călătorie ? Dar ce e atât de important și nu suferă amânare, încât să te înhami pe drumurile astea cuprinse de vifor ? Zise el, menținând acea obișnuință a glasului său neutru, dar afabil, lăsând să cadă o nuanță de suprindere și, totodată, îngrijorare pe chipul luminat doar pe jumătate de lustra din care cădeau în învârteală, cristale în descendență.

Tavian și Estera îl priveau năuci, surprinși de intervenția aceasta inexplicabilă. Desigur, poate glumea, dar felul în care o făcuse nu trăda în niciun caz această premisă. Poate nu-și mai amintea, dar nu știau dacă să catalogheze acest aspect ca simplă ignoranță sau din cauza nenumăratelor preocupări care apăsau pe dânsul. Tavian avu chiar strălucita opinie că a avut sentimentul și, fără nici-o neîndreptățire, ideea că apariția furtunii va însemna amânarea plecării. Dar tot nu putea să conchidă cu tărie, căci prietenul îl cunoștea îndeajuns încât să știe că se va ține de cuvânt, în ciuda unor impedimente de ordin climatic...
-Ce-i ? De ce v-ați întunecat așa la față ? Continuă Malerot încurcat, urându-se pentru că a intervenit. Nu îl mai săgetase o astfel de dezarmonizare a sinelui încă din adolescență când era ascultat și se temea să nu greșească, cu toate că lecțiile le pregătea cu o obsesie pentru detaliu, să nu-i scape nimic. Nu înțelegea, iar un spin greu parcă îi pătrundea instinctele, stârpind cu ură avântul său dintotdeauna... Ochii săi avură chiar îndrăzneala de a privi în jos supuși, căutând dacă sunt simple închipuiri și sagacitatea sa clachează. Își întărâtă din nou simțurile, să justifice dacă nu cumva cei doi au adus în discuție vreun detaliu la care nu fusese atent... și astfel au reacția aceasta neașteptată, că tocmai domnul Malerot, un bărbat sigur pe sine, care domnește peste vorbe și fapte, greșește în asemena hal...
-Dragule, nu mi-ai spus tu că îl vei însoți pe domnul Tavian în târgul cel mare ? Îi șopti încurcată doamna Estera, rezemându-se ușor de brațul lui, intuiția feminin întrebându-se dacă se simte bine. Deși i se părea inoportun să-și pună astfel de probleme, căci vedea doar iraționalitate în această situație, acum câteva ceasuri Malerot comportându-se normal. Se îngrijora dacă exagerează, venindu-i din instinct să se ingrijoreze pentru apropiați...
Image

User avatar
AllSymphony
Chūnin
Chūnin
Posts: 202
Joined: Thu Feb 16, 2017 6:16 pm
Nume: Loulou von Shirach
Varsta: 20
Sex: Masculin
Rasa: Demon

Re: Rău în suflet

Post by AllSymphony » Fri Mar 03, 2017 7:10 pm

Capitoul IV – Cumpănă drăcească


Un gol istoric i s-ar fi înfățișat lui Malerot ca scripete de sprijin pentru ca să chibzuiască neînțelegerile sfidătoare. Sobru ca de stâncă amuțise pe sofaua însângerată cu arabescuri și era gata să izbucnească într-o tremurare nestăpânită. Întornă mecanic capul spre doamna Estera, privind-o cu ochii negri și stranii ce fermecau și îndepărtau precum fericirea. Femeia era frumoasă, strălucitoare, blondă-platină, dar îi era străină și parcă s-ar fi depărtat de dânsa privind-o, încât aținti un bibelou așezat în milocul mesei somptuoase. O cătare alienatâ îl vâna și-l obliga să se dezbare de gândurile care tropaiu într-o goană nebună și pătimașă, atât de intens, că avu presimțirea sfâșietoare că e gata să-și ucidă mințile numai pentru un răgaz, că loviturile în tic-tac din creștet îl vor nimici fără a-și dovedi tăria... O lucire a bibeloului în formă de fus îl străfulgeră, lăsându-l năuc, urmând apoi o claritate aproape înspăimântătoare a gândurilor… ca o distrugere a sinapselor pentru a le înlocui, revenirea la începuturi nefiind permisă pe bază de ruine…
- Ah, călătoria ! Da, acea calatorie… Gesticula dramatic, zâmbind pentru o clipită, apoi întunecându-se și uitându-se cu ură spre bibelou, lăsând suspendată fraza pe care o tocmise în vâjaială…
În realitate, Malerot avusese intenția să între în jocul participanților, în situația stranie care îi știrbea prezumtiva stăpânire de sine ce o dobândise datorită amplelor momente de tăifăsuială cu sinele… Dar și soarele că e soare și tot are pete, darmite el. Bineînțeles că își putea permite o ieșire ușurică din când în când, fără a fi văzut decât cum este, fiind catalogată, dacă intervin insistențele, ca o glumă . El avea și o anumită înfrânare pricinuită de respectiva imagine pe care credea că și-o ticluise: un bărbat tare, tare, care ține la promisiuni și nu se încurcă în șiragul gândurilor amăgitoare… Astfel, o încercare hoțească de a înfăptui o revenire îl încercase în creieri ca o șoaptă diavolească.

- Nu, nu, nu ! Zbieră ca apucat, ieșindu-și din fire și spărgând bibeloul, un ciob intrându-i în mâna parcă scoasă din vin roșu.
Mulțumit că a ținut fuior cu cei doi, îi privi pe rând, cu uitătura aceea demonică și răvășită specifică clipelor de clocotire a nervilor.
- Minți ! Și tu, și tu ! Eu nu am plănuit nicio plecare și o știți prea bine ! Eram gata-gata să cad în ispită, să va fac mendrele, dar a intervenit adevăratul eu… Nu las nimic de la mine, niciodată, și o să mă războiesc cu toată ființa pentru adevăr, chiar de aș fi singurul care îl vede printre atâtea minciuni pe care le propovăduiți…
Articulă dintr-o răsuflare, din rărunchi ca o ultimă strigare de suflet… După ce termină, doar o zvârcolire slabă îl împovăra pe fața trasă, sleită de puteri și rămasă în stagnare de fior.
Tăcerea se așternu grea, înăbușitoare, apăsătoare pe tustrei ca plumbul topit. Cuvintele lui Malerot sunaseră stranii, disonante, lipsite de armonizare cu expresiile faciale, risipindu-se ca un urlet de bestie în colțurile stinghere ale salonului… Doamna Estera se cutremură, iar un simțământ de sfârșit de lume se putea citi pe schima înfiorată. Rămăsese amuțită până la inconștiență.
- Malerot, dacă nu te simți în apele tale, puteai să-mi spui, nu te-aș mai fi deranjat. Toată treaba nu este imperioasă, și să știi că te înțeleg dacă nu-ți doresti… Pe bună dreptate, ce zânatic s-ar avânta să de-a piept cu sperietoarea asta de furtună ? Înafară de bine, desigur… Spuse surâzând fals Tavian abia descleștat din strânsoarea mâinilor, cu o ușoară imputare că din vina venirii sale s-a petrecut scena petrecut anterioara…
Nici dânsul nu credea în vorbele ninse cu complezență nicicum domnul Malerot care căzu suprimat de energie pe canapea, ațintind golul ce se întindea în ochii scrutători ai rănilor ...
- Da... mi-am ieșit din fire... cred că sunt bolnav și de aici și irascibilitatea... Răspunse încet, în surdină, parcă vorbind un altcineva prin el...

Tavian aruncă cu privirea asupra soților, gândindu-se cum ar putea să împace situația, căci era timpul să îi părăsească, însă nu dorea în ruptul capului să lase suspendată bizareria ce se petrecuse. Totuși, un păianjen al curiozității îi gâdila setul de interogații ce se azvârleau peste dânsul, iar o amețeală letargică îl cuprinse de nicăieri. În sânul intuiției acestuia, se zvârcolea o temere cu privire la tovarășul.
- Ca să ne înțelegem, când mă voi întoarce vom face amândoi o vizită la un doctor de specialitate și va descoperi acesta chinurile care te macină...
Pe Malerot îl apucă o demență asurzitoare la auzul sunetelor de "doctor", surprinsă doar în ochii măriți ca la ivirea unei terori în fața căreia scăparea este eviscerată. Numai durerile care-l cuprinseră din pricina tăieturilor îi reanimară conștiința și rațiunea de a încheia convenția cu interlocutorul. Se ridică precum un zeu ostenit din tronul de nori, învelindu-și mâna cu o fașă și conducându-l pe Tavian. Aerul rece și panorama în mișcare dădură prilej să-și revină psihic și spiritual.

Însă, în vaga licărire din iris, un văl de mânie îi toropea suflările.
În vestibul, doamna Estera umezea batista neagră cu picăturile de rouă ce curgeau rar și sacadat pe genele stufoase, alungite și curbate, în acompaniament cu scurtele sughițuri de plânset...
O întârziere de un răstimp pe ceasornic reținu pe Malerot în temnițele meditării haotice. Buimac și în legănare, se întorcea abătut, pașii greoi bătând ca două bile de plumb în tăcerea culoarelor. Din întunericul capătului holului, figura sa răzbi în cvasi-limpezimea candelabrică, precum o vidmă leșuită, blocată la limitele dintre real și fantastic... Se așeză oftând pe sofa, închizând ochii care se zvârcoleau, ca și când această îndepărtare a vederii n-ar fi suficientă pentru a se dezlipi de coșmarul conștiintei care șoptea sinistru...
- Ce s-a întâmplat și cu dumneata adineaori ? Mă simț neputincioasă neștiind ce te frământă...
Dar doamna Estera nu putea suporta liniștea funerară ce încolțise datorită ingenuității sufletești, care, cu toate că nu definea tipologia aceea feminină lipsită de tact în asemenea momente, nu o răbdă sufletul să-l vadă amărât pe domnul Malerot și mai ales să participe decorativ la suferințele apropiaților... Poate și pentru că izbucnirea nefirească anterioară o șocase, încât, vorbele curgeau fără a fi trecute prin sita priorităților formale...
Image

Crimson
Chūnin
Chūnin
Posts: 202
Joined: Mon Feb 20, 2017 10:25 pm
Location: Bucuresti

Re: Rău în suflet

Post by Crimson » Fri Mar 03, 2017 9:21 pm

Ah! Mi-am făcut timp pentru a mă bucura de primele două capitole. Un limbaj pretențios, greoi pentru neinițiați însă cu toate acestea mi-a plăcut în mod deosebit felul în care sunt dezvăluite scenele. Nu m-am așteptat la o asemenea calitate literară. Bravo!
Nu am, din păcate, doar laude. Mă tem că nu sunt un amator al universului, lucru ce ține strict de preferințe. Îmi place literatura fantastică și științifico-fantastică iar mai sus nu se regăsește, după judecata mea timpurie, nici una dintre subcategoriile care îmi stârnesc entuziasmul (dacă vreodată vei creea un alt univers, fie într-un trecut îndepărtat sau poate într-un viitor alternativ...). Am ajuns la concluzia asta după anumite pasaje care nu își au locul nici în trecut dar nici în viitor. Spre exemplu:
”Sub zgomotele frapante de avion cu propulsie...”
”...proiectile colorate chimic”.
”...ca o placă stricată de pick-up”.
Asta nu m-a oprit, după cum am menționat mai sus, din a mă bucura din plin de primele capitole care au avut ca rol inițierea mea în opera propriu-zisă. Știu și accept faptul că am judecat foarte devreme, însă de multe ori nu am răbdarea necesară pentru a continua ceva ce nu îmi oferă o impresie pe gustul meu.

User avatar
Rogue
Anbu
Anbu
Posts: 612
Joined: Tue May 09, 2017 8:34 pm
Location: Craiova
Username AK: psychotic bitch
Nume: Katharina Petrova
Varsta: 18
Sex: Feminin
Rasa: Kitsune
Contact:

Re: Rău în suflet

Post by Rogue » Tue Jun 20, 2017 12:32 pm

Țin să te felicit enorm pentru felul în care elaborezi ceea ce scrii. Mereu am apreciat persoanele care folosesc diacritice ( rare, într-adevăr) și care au munți de descrieri. Acum e la modă să fie totul o varză de dialog și o așa zisă acțiune și lumea nu mai scrie fan ficuri de calitate *lacrimă*. Nu e și cazul tău și chiar te felicit, scrii superb și e atât de mult și bine scris! Cum a zis șiii .. Rai... parcă...ar trebui să scrii o carte!!
Image

Post Reply